Atracţia uriaşă a autorului Augustin Neaga faţă de trecutul mirific al satului nostru transilvan, văzut ca un tărâm minunat de iubire veşnică, este relevată şi de noua sa lucrare, nu întâmplător intitulată Veşnicele doruri. Şi acest tărâm nu e altul decât cel al Ciocotişului şi al Cetăţii de Piatră – Chioar, tărâmuri cu o individualitate aparte în Evul Mediu românesc, nu numai prin minunatul port popular, prin graiul locuitorilor, prin tradiţii şi cultură populară, ci şi prin demnitatea de oameni liberi pe care românii nobili de aici o dădeau ţinutului lor. Augustin Neaga nu crede în „lacrimile” documentelor dispărute, şterse de negura întunecată a vremurilor din cauza vitregiilor abătute asupra spaţiului nostru de civilizaţie. El le „reconstituie” cu sufletul din fuioarele negurilor vetrei natale, din vestigiile – încă la vedere - ale elementelor de viaţă vechi ale satului, unele azi dispărute, dar rămase în conştiinţa şi sufletul de căutător de comori al cronicarului Neaga. Pentru el străbunii sunt doar adormiţi şi pot fi oricând consultaţi pentru a putea reclădi un fapt istoric sau altul.
Povestea de faţă se petrece undeva într-un trecut fabulos, pe la 1608, la cinci ani după pustiirea de către turci şi tătari din 1603. Vom intra, prin lectura cărţii, în lumea de basm a satului, cu toate elementele ei miraculoase, cu spice aurii de grâu, cu care cu spiţe de lemn ce urcă domol pe coaste şi sunt trase de animalele ce întovărăşesc cu blândeţea lor pe ţăran până la moarte, vom fi atenţi la semne de ploaie după graba furnicilor ce împânzesc muşuroaiele sau la semne de toamnă ruginie după pânzele de păianjeni ţesute pe ramuri în pădure, ne vom grăbi să nu ne prindă o ploaie anunţată de nori grei ce vin dinspre Cerneşti.
Vom costata că lava vieţii generaţiilor trecute nu este împietrită, ci curge în noi mai departe, depinde însă de faptul de a o descoperi şi a o reintegra în focul nostru lăuntric permanent, adeseori exploziv şi puternic, numit dragoste de viaţă.
Vasile LECHINŢAN