
Guido, i’vorrei che tu e Lapo ed io
fossimo presi per incantamento
e messi in un vasel, ch’ad ogni vento
per mare andasse al voler vostro e mio;
sì che fortuna od altro tempo rio
non ci potesse dare impedimento,
anzi, vivendo sempre in un talento,
di stare insieme crescesse ’l disio.
E monna Vanna e monna Lagia poi
con quella ch’è sul numer de le trenta
con noi ponesse il buono incantatore:
e quivi ragionar sempre d’amore,
e ciascuna di lor fosse contenta,
sì come i’credo che saremmo noi
Guido, ce-ar fi, cu Lado împreună,
de-am fi răpiți așa, printr-un descânt,
și-am fi lăsați pe un barcaz, în vânt,
să rătăcim pe marea cea nebună;
desigur că nici ploaia, nici curenții
nu ne-ar putea împiedica să fim
tot mai legați, uniți de-acel destin
ce l-au decis talentele juneții.
Așa că doamna Vanna, ori Làgia, apoi,
sau cea de care zic că-i a treizecea,
de-o vrea și vrăjitorul să vie înapoi:
aicea, pe bărcuță, despre-al iubirii soi
pălăvrăgind ferice și-ar râde tinerețea
și-alăturea de ele poate-am zâmbi și noi.