De două ori le-am dat de știre cititorilor mei că nu voi mai scrie, că a fost mult, prea mult. Prea mult, dar nu de ajuns. Un poet, dacă pot fi numit așa, nu are liniște decât scriind. Apelând la amintiri, ele tot răsar în fiece zi, altele și altele, căci viața nu-i altceva decât amintiri, speranțe, visări. Poate în „Grădina Maicii Domnului” poezia este la ea acasă. Cei născuți pe acest tărâm au, consider eu, un procent de sacralitate. Poate am forțat puțin expresia, dar Brâncoveanu, Arsenie Boca, Brâncuși, Eminescu n-ar spune asta. Aici, unde în căușul palmelor, de iei apă, mâinile îți rămân aurite... Nu consider scrisul o atribuție și nicio sarcină, cât despre virtute, nici vorbă, însă este ceva care stârnește un fel de neastâmpăr, un fel de... „mai vreau”.
Sunt bântuit de relația cu Divinitatea, deoarece încă nu sunt definit, iar timpul, nerăbdător, se scurtează mereu.
Nos¬talgia mea, deși atât de mare, nu se vede nici la microscop. Țăranul din mine scrie cuvintele lui, apoi iscălește punând degetul. Sorgintea mea se vede și la microscop, și cu ochiul liber. În fiecare zi mă com¬pătimesc și în același timp îi invidiez pe cei care au reușit să uite, căci un chin este amintirea, dar și o mân¬gâiere.
Autorul