
Omul a fost creat de Dumnezeu şi a fost făcut perfect, asemănându-se întru totul cu Tatăl. Numai că omul a pierdut busola pe care i-a dat-o Dumnezeu şi şi-a confecţionat el, după mintea lui, tot felul de busole. Ca urmare a acestui fapt, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, pierzând sensul lumii, pierzând sensul vieţii, şi, nu în ultimul rând, şi-a pierdut pacea sufletului, comoara nepreţuită a omului. Şi, încercările şi ispitele au început să vină, din toate părţile.
Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este hrana pentru trup. Ea este ridicarea minţii şi a voii către Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu smerenie, a L preamări pentru slava Sa cea mare, a I mulţumi pentru binefacerile revărsate asupra noastră. Rugăciunea este o scară pe care ne suim cu mintea şi cu inima la cer, iar Dumnezeu coboară la noi şi ne împărtăşeşte harul Său sfinţitor, care este tot atât de folositor vieţii duhovniceşti cum este ploaia cea binefăcătoarea pentru pământul însetat. Fiind hrana sufletului, rugăciunea nu trebuie să lipsească din cugetul şi din inima noastră niciodată. Apostolul Pavel ne învaţă: „Rugaţi vă neîncetat!”. Rugăciunea trebuie să pornească din credinţa noastră sinceră către Domnul Iisus şi din dragostea către semenii noştri
„Fă-ţi Biserică în casa ta, în inima ta, în sufletul tău...”, aşa cum frumos spunea unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti, Părintele Paisie Olaru de la Sihla.
Aşadar, stă în puterea noastră faptul de a-L îndupleca pe Dumnezeu, ca în atotmilostivirea Sa, să se aplece şi asupra noastră şi să ne izbăvească de toată boala, de tot necazul şi de toată ispitirea. Amin.