Bebiță era un băiețel vesel și prietenos. Îndrăgea nespus toate animalele pădurii, iar cu păsărelele și cu micile gângănii se înțelegea de minune. De multe ori, era atât de prins în jocurile sale, încât se îndepărta periculos de mult de căsuța în care locuia cu părinții lui. Astfel, mama sa, dojenindu-l ușor, îi atrăgea de multe ori atenția:
- Dragul meu, ai grijă cât de departe mergi! Este foarte posibil să ți se întâmple ceva rău sau chiar să te rătăcești.
Dar Bebiță nu luase niciodată în serios povețele mămicii lui.
Într-o zi minunată de vară, Bebiță se plictisise. Avea chef de joacă, însă era singur; frățiorii lui se odihneau leneși, tolăniți la soare.