Cronica fluturelui nu se situează îndărătul unor convingeri consfințite, ci este transparența limpede a unui proces de ancorare în tradiția speciei din care se naște o realizare scriitoricească mai nobilă decât actul de a capta prin mijloace noi disponibilitatea cititorului. Acesta va avea în mână un roman contemporan în lumina și în virtutea acelor repere care fac opera demnă de atribuirea unei valori literare.
Pentru cititori, Cronica fluturelui este în sine un cocon ce închide iluzia și visul în intimitate. Dar este o intimitate împărtășită și, prin urmare, tulburată. Toată emoția exterioară pe care autoarea o constată printr-o fină observație a fenomenelor își găsește reflexia în punctul acestei intimități tulburate, în nodul tainicei imagini descompuse, în unitatea unei conștiințe, în exteriorizarea (in)voluntară a unui sine deliberat versatil și nestatornic care nu poate poseda un crez peren: „Brațele grele ale tăcerii mă sufocă într-o strânsoare a incertitudinii