Într-o scurtă vizită în România, am poposit în casa prietenilor mei Nuţu şi Slavia Cărmăzan, care au avut răbdarea într-o noapte să ne uităm pe ecranul laptop-ului meu la sute de fotografii selectate de mine din nenumăratele pe care le scanasem. Mi-au spus că trebuie nepărat să facem o carte şi am pus în mişcare mecanismul acestui proiect obligatoriu.
Eu nu voiam să se uite că, în perioada tinereţii mele, în România se făceau filme bune (cam 30 pe an), pe bani extreme de puţini şi cu oameni extrem de talentaţi, care îşi făceau această meserie nobilă într-o celulă de mărimea unei ţări.
Filmele acelor Sisifi ai culturii mergeau uneori la festivaluri internaţionale şi nu de multe ori se întorceau acasă cu premii prestigioase. Aveam impresia că de la naştere fotografiez lumea filmului, că de la început am devenit de-al lor. Am primit botezul de la actori, de la regizori şi mai ales de la operatori, pe care îi consideram fraţii mei. Scenarişti de mare talent, scenografi sensibili, care dădeau naştere la lumi trecute, la lumi de basm. Mi-a fost greu să mă desprind de aceşti oameni extraordinari şi de timpul în care eram împreună în locaţiile de filmare. Nu aveam embargou pentru niciun regizor.
De obicei se stătea zile, săptămâni, sau chiar luni la o filmare. Nu mă puteam bucura mai mult de câteva ore, sau cel mult câteva zile la un film. Lucrând pentru revista „Cinema”, trebuia să cutreier locurile de filmare şi îmi petreceam timpul mereu pe grabă. O grabă care mă stimula şi îmi dădea motivaţia cunoaşterii, a curiozităţii din interiorul acelei lumi fabuloase. Consideram că sunt martor la o istorie pe care
aceşti oameni extraordinari o scriau în imagini, cu adevărat una dintre cele mai grele munci de creaţie din perioada comunistă.
Nu ştiţi ce greu se lucra cu o întreagă adunătură de oameni din marea echipă a filmului, dar şi ce plăcere era să lucrezi cu mari actori. Cu adevărat se forma o familie care avea respectul ierarhic al unei echipe, al familiei.
Emanuel Tânjală